Expat life

Pe aici bate vântul amintirilor. Şi mi-am adus aminte de o femeie din copilăria mea....era tare de demult...o chema Ioana...şi locuia singură într-o casă veche, aproape de casa noastră. Mi-o amintesc mergând într-un toiag si trâgând după ea, legat cu o funie de , un purcel. Îl plimba tot timpul, şi purcelul ascultător o urma peste tot. De Crăciun dispărea, în schimb apăreau în cămară lanţuri de cârnaţi şi hălci de şuncă.

Ne aducea porumb fiert. Şi nouă ne plăcea tare mult porumbul acela adus în o strachină de lut. Şi de la o vreme tot vorbea de moarte...încerca cumva să se obişnuiască cu ideea...şi noi copiii, vorbeam între noi şi ne gândeam ca poate omul e înştiinţat de ceva vreme de moarte. “Da, aşa e, îmi spunea fratele mijlociu, eu l-am văzut pe nea Lisandru, poştaşul, că i-a adus o scrisoare. Şi îţi spun eu, soră-mea, că după ce a citit scrisoarea a aflat de moarte. Cred ca i-au spus şi data, că am vazut-o că şi-a luat un calendar şi tot se uită la el. Păi zi tu, sor-mea, dacă nu e aşa, să fiu io al naibii, dacă nu e aşa. Să vezi tu că nu mai taie nici purcelul. Ăsta va scăpa săracu...de ajuns, tot cârnaţi ajunge, da după altă reţetă. Mai vorbim despre asta soră-mea.” Şi frati-miu îşi lua mina de oracol din Delhi, puncta concluzia cu o încreţire a sprâncenelor şi îmi mai spunea şi cu ochii, nu numai cu gura, că aşa este, voi vedea eu că aşa este, şi orice încercare de a-l contrazice e complet inutilă. Şi mai venea şi cel mic, şi îşi holba ochişorii negri, şi căsca o guriţă din care se scurgea o dâră emoţionată de salivă, şi ne privea în tăcere, convins că asista la o discuţie serioasa, “de adulti” şi că dacă nu tace s-a dus naibii şi tableta de ciocolată şi nu îşi mai vede nici bicicleta. “Sora-mea, mai vorbim peste vreo câţiva ani, o să îmi dai mie dreptate, să nu îmi zici pe nume dacă nu va fi aşa”. Şi io încercând sa închid subiectul îi spuneam că poate are dreptate şi îl vedeam pe cel mic răsuflând uşurat că tocmai s-au scurs acei câţiva ani, că subiectul este închis, că el încă se mai poate bucura de bicicletă şi că de acum, neapărat va trebui sa se închidă în casă cănd trece nea Lisandru pe stradă, că asta nu e joacă, dacă îi aduce şi lui plicu acela e terminat...După vreo trei zile de ture poartă-subpat, mezinul familiei a ajuns la concluzia că fugea de plic, da nu prea avea habar cam ce însemna moartea. Aşa că, ţinând în braţe ultima lui tabletă de ciocolată, molfăită un pic la extremităţi, a strâns consiliul de familie, adunare onorată şi de prezenţa verişorului şi a întrebat cu glăsciorul lui dulce – da de fapt ţe e moartea?........... O, şi ce priviri complice se schimbau între noi... de oameni mult ştiutori care doresc să protejeze inocenţa celor mici, şi să îi mai lase un pic să se bucure de mirajul unei lumi iluzorii. Şi cine să ia cuvântul? Cine să îşi asume rolul de detonator al universului acestei făpturi care credea că ne putea mitui cu o tabletă de ciocolată pentru a intra în posesia unui adevăr atât de bine păzit? “Hai, vă rog io mult, din tot sufleţelul meu să îmi spuneţi....vă dau ultima mea bucăţică de ciocolată...şi jur că nu mă ating de biclă 3 zile”.

Eram toţi patru în livadă, aşezaţi pe nişte buşteni. Doar noi, doar albinele, doar iarba cu flori, doar soarele de iulie. S-a făcut linişte, noi toţi ne-am lăsat privirile în pămant, nimeni nu avea curajul să spargă tăcerea. S-a ridicat mijlociul. Şi-a dres vocea, a înfruntat privirea de tăciune aprins a mezinului, a luat o bucăţică din ofranda adusă care se scurgea pe degete, a supt în linişte ciocolata, şi-a lins degetele şi s-a pregătit de discurs. Noi, ceilalţi, eram ochi şi urechi. “Juri?” Cel mic a făcut ochii cât cepele, parcă îi auzeam inimioara zbâtându-se sub stern. „Jur”. Iarăşi priviri complice schimbate între noi...”Spune cuvintele magice, i-a şoptit mijlociul”. “Să moară mortul !”. Wow, şoc general, consternare universală, ştia, da de unde? Unde aflase cuvintele magice? Verişorul a căzut de emoţie de pe buştean, albinele se înfigeau în copaci, florile cădeau ofilite, cerul s-a întunecat şi nori negri se aşterneau deasupra noastră. Ştie, copilul ştie ceva...l-am privit cu ochi întrebători, şi atunci m-am ridicat eu, l-am ţintuit cu privirea şi l-am întrebat “Tu muritorule, care e preţul pe care vrei să îl plăteşti pentru acest adevăr?” Ne-a privit cu ochişorii lui negri, şi a zis “Păi vă dau ce vreţi voi”. Ne-am privit unii pe alţii, vărul se înţepenise pe un alt buştean, şi în liniştea din livadă s-a auzit glasul mijlociului “Adevărul pe care îl vrei poate fi al tău cu un singur preţ - sângele tău.” Cel mic a înmărmurit, şi noi ceilalţi la fel. Sângele lui...suna bine, era un preţ suficient de bun pentru o aşa comoara, dar cum să îl obţinem? Cel mic, a stat puţin pe gânduri şi a venit cu o idee “Ştiţi cum facem? Când ma lovesc io la nas şi îmi curge sânge, vă chem repede pe voi...da voi ce o sa faceţi cu sângele meu?” “Îl presărăm pe morminte, a sărit verişorul de pe buştean. Mergem în nopţi cu lună plină în cimitir, când se deschid porţile luminii şi îngerii coboară în lume. Şi aprindem şapte lumănări şi stropim totul cu sânge şi atunci îngerii vor veni să ne ia în lumea lor, să ne ducă pe lună. Şi pe lună ni se va spune adevărul despre moarte. Acolo e acest adevăr.”

Ce nebuni eram! Şi cu câtă forţă credeam în acea lume a noastră. Da, pentru o călătorie cu îngerii merita plătit orce preţ, nimic nu era prea mult, nici măcar sângele lui. Dar trebuia să cugetăm...mijlociul a conchis că adunarea va trebui spartă până la următorul apus de soare, când se va hotărî care va fi soarta mezinului, prin ce mijloace i se vor deschide vasele lăsând sângele să curgă, în ce recipiente va fi strâns şi cum va fi păstrat până la noua lună plină. Am plecat spre camera mea. M-am cuibărit sub cearceaf, am adulmecat mirosul de dero, am strâns ursuleţul la piept şi am închis ochii. Prin geamurile deschise, o pătură de lumină tremurândă se scurgea pe covor. Auzeam greierii cântând, şi îmi simţeam nările înnecându-se de preplinul miresmei de regina nopţii. Eu şi noaptea mea de iulie. Şi imaginea celui mic, fagurele supt de miere, ochii aceia negri, imenşi şi scânteietori, şi scara îngerilor către lună, şi sângele...Noaptea mea de iulie...cum cântau greierii...cum se avântau în octave şi spirale de sunete se înălţau către cer. Şi cel mic, alergând pe biclă, şi noi trei urmărindu-l prin livezi...şi el strigând...lăsaţi-mi sângele, vă dau ciocolata mea, luaţi bicicleta, da nu vă dau sângele...şi noi alergând...şi cel mic prins...şi acele cuie bătute în palme şi suliţa înfiptă între coaste...şi a treia zi s-a ridicat la ceruri...nu, nu e el, ce caută acel Hristos în livada noastră, de ce e răstignit în prunii noştrii...şi cel mic pedalând, urcând aceea Golgotă, luând trupul inert şi trăgându-l după biclă..şi tot strigând..lasă că nu te las, te iau cu mine pe biclă, şi mergem amandoi pe lună, pe scara aceea de îngeri...şi greierii urlând în ceaţa căzută cu iz de regina nopţii...şi spaţiul spart de o mână nelegată de nimic, o mână fără trup, în care se vede o şurubelniţă...mă uit...da, e o şurubelniţă stea, cu mâner roşu, şi împlântarea aceea în trupul de copil, şi corpul care se desumflă...da, asta suntem cu toţii, nişte căpuşe, nişte ameobe delimitate de piele, nişte saci plini cu sânge...şi eu, unde sunt eu?...da, înţeleg, eu sunt în sânge şi sângele e în mine...şi corpul acela care se tot desumfă...mă înnec în sudoarea mea..mă trezesc într-un lac de apă... până şi în plămâni simt valuri de transpiraţie, glande sudoripare ectopice ascunse în alveole, excitate de moleculele de adrenalină. Îmi curg lacrimi din ochi şi din suflet, dau cearşaful la o parte şi alerg pe scara de lemn... vreau să îl văd, să îl strâng în braţe...da e în patul lui, toarce ca un pisoi, zâmbeşte în somn...

Consiliul s-a reunit seara următoare. În aceeaşi livadă, la aceeaşi oră, aceeaşi adunare... Priviri reci, feţe serioase, atmosferă solemnă...cel mic sugea din un fagure de miere...”Frate şi distinse văr, am luat eu cuvântul. Nu putem vărsa sângele unui copil, întrucât nici nouă nu ne-a smuls nimeni nici măcar o picătură de sânge şi totuşi ştim, noi ştim adevărul.” Cei doi m-au aprobat în linişte, cel mic căscase nişte ochi cât doua grote prin care aştepta să absoarbă misterul morţii, mâţele se înveleau în umbra copacilor.
-Nu îi putem vărsa sângele acestui copil, căci este sânge din sângele nostru, şi nu îl vom putea desumfla pe el fără să ne desumflăm pe noi ...şi daca îi vom lua lui sângele, putem considera tăiate toate ramurile din arborele nostru genealogic.
-Ce e ăla arbole ginecologic? a gângurit cel mic.
-Nu e ginecologic, ci genealogic, a sărit vărul de pe buştean. Adică tu vrei să afli cum e cu moartea şi nici de geneză nu prea ai habar. Că uite noi am citit ieri primul capitol din Biblie şi am citit despre stră-străbunică-ta Eva şi despre stră-stră bunică-tu Adam. Ai auzit de ei? Da? Nu...păi vezi, habar nu ai măi distinse vere. Ia du-te matale mai bine şi mai mergi pe biclă vreo 3-4 ani, şi când o învăţa domnia matale cam cum stau treburile prin universul ăsta, să te intorci aici, că noi nu aruncăm orzul pe gâşte şi nu îşi putem spune ceva ce creieraşul tău ăla mic ar scuipa imediat ce ar fi mitraliat cu informaţiile astea.
Moment de mare tensiune, adunarea era pe punctul de a fi suspendată pentru următorii ani, tăciunii aprinşii din orbitele piticului erau pe punctul de a fi înecaţi de torentul de lacrimi, mâţele vroiau şi ele o fărâmă din marele adevăr. Trebuia cugetat...nimeni nu are dreptul de a stăvili dorinţa de cunoaştere a celuilalt, dar ce să faci dacă un adevăr prea luminos ar arde în loc să lumineze, dacă un suflet însetat de cunoaştere nu ar avea totuşi sintetizate centurile de siguranţă şi adevărul l-ar arunca în abisuri? Am decis să îi spunem totuşi.
-Te vom face părtaşi la acest mare adevăr. Îţi vom cere în schimb să nu îl uiţi. Dacă acum nu îl înţelegi, lasă-l în tine. Acesta este adevărul - moartea e de două feluri: moartea în moarte şi moartea în nefiinţă. Şi cea mai cumplită moarte e când moare mortul, ceea ce tu ştiai deja. Cel mic a făcut ochii cât cepele. Universul s-a oprit un pic din mişcare şi pământul a uitat pentru câteva secunde să se rotească în jurul axei. Chiar moartea îşi auzea dezvăluit propriul său mister. Vărul era totuna cu buşteanul, începuseră împreună să lăstărească, mâţele se ascundeau în întunericul propriei umbre, albinele se retrăgeau în stupi iar cel mic a escaladat bicla şi s-a topit pe cărările acestui ultim adevăr. Îmi e tare greu să dau la o parte cortina atâtor ani, şi să pot scoate din puţul amintirii o continuitate, o bucăţită de timp secundară acelei moment. Oricât aş încerca nu îmi mai este îngăduită scufundarea în timpul care să succeadă acel episod al copilăriei, s-a topit totul în substanţa amorfă a amintirii, culorile acelui tablou s-au scurs de pe pânze, verdele s-a contopit cu roşul, violetul a strivit albastrul...pipete nevăzute au luat mostre de culoare din acea pânză, pentru a le păstra în laboratoarele timpului...

6.50-7.50 O oră spartă de soneria telefonului... din 10 în 10 minute, această pupăză electronică îmi ţârîe în cap şi mă smulge de pe soclul visurilor. Iar am pierdut noţiunea timpului, iar îmi topeşte somnul ceasul biologic de o să alerg apoi ca disperata după tramvaie. O zi, o nouă zi luminoasă se naşte în Drumul Taberei. Îmi îndrept şalele, şi mă gândesc cam cum ar trebui să îmi omor eu acestă zi frumoasă de primăvară: o căsuţă poştală colcăind de mailuri, un pacient nevăzut aşteptând o cardioablaţie în un Spital din Milano, o lucrare de masterat aşteptând să o imbib cu secreţiile genialităţii mele, o temă apofunzând tainele aparatului urinar şi un slide pentru premiile de excelenţă ale companiei. Ca de fiecare dată, la colţul aleei, mă întâmpină prietena mea, Ioana, sau “stupenda” cum îi zic eu. Nici nu apucăm să ne infiltrăm în tramvai, că o şi sună Zorro, înjurând de mama focului hoardele de români care au nesimţirea de a locui în propria lor ţară, şi care, în plus, mai au şi surplus de glande sudoripare. Ioana, îmi explică mai apoi, cum în viziunea prietenului ei expat, românii, mustind de violenţă, abia aşteaptă să sară la jugulară...mă uit în jurul meu în tramvai...doar eu şi Ioana spargem liniştea acelei dimineţi. Restul pasagerilor, s-au învelit în pledul de nepăsare şi se uită pierduţi pe ferestre. Când lucram pe secţia de terapie intensivă, admiram acelaşi tablou. Oamenii aştia ar avea nevoie de nişte perfuzii cu vitalitate, sau de nişte electroşocuri să se trezească şi să îşi dea seama că sunt vii...

Fir-ar al dracului, că iar am facut prostia să deschid calculatorul şi să las mailurile să se scurgă în inbox...asta înseamnă cafea băută pe la 11 şi între timp...super, a sunat şi telefonul de urgenţă... vorbeşte cu pacientu, cu doctorul, întreabă-l pe unu ce are, explică-i celuilalt ce îl aşteaptă...adică domnul Stanislav, nu e treaba aşa nasoală, nu îţi face bre operaţie pe cord deschis, înţelegi matale? Ci numa aşa ia un cateter şi ţi-l plimbă prin vene până ce hop...a ajuns în inimioară şi acolo resetează un picuţ inima matale, să o ia cu avânt şi spor de la capat...da, ştia deja domnul Stanislav, i-a explicat domn doctor, că uite ce noroc a avut că vorbeşte domn doctor engleza...aşa că, hai fetiţo, ai avut baftă, că domn doctor e deştept, a găsit el un şant cerebral să înfunde şi o limbă străină...

Ia te uită cum trece timpul...e aproape 11...hai să încerc să îl conving pe Hapciupy să vină cu mine, tre să plătesc biru pentru că mă însoţeşte, adică o cafeluţă din automat...şi Hapciupy abia aşteaptă să dea la vale pe esofag nişte cafeluţă aburindă şi noi sinapse îi înfloresc în căpşor, de parcă ar fi câmpurile nesfârşite de rapiţă de pe coasta Bulgariei. Şi tocmai când să îl întreb şi io de una alta, sare colegu Alex la interval cu o întrebare...şi care a văzut Nigeria fraţilor?...io nema Nigeria, aşa că mi-am selectat tacticoasă tipul de cafeluţă, da Hapciupy o văzuse, că era să îi rămână impregnata pe eternitate pe retină...şi dă-i cu trasee...că tre să cobori la Port Harcourt...... că tre să schimbe avionul, şi apoi e totul sub control, vine o maşină blindată cu doi negri cu mitraliere, îl urcă în maşină şi gata, de acum va ajunge in siguranţă în bază...acolo, şi Hapciupy a subliniat cuvintele, cu o răsucire în sens antiorar a gâtului, acolo, să nu dea dracu să ieşi din bază că te-ai aranjat...şi Alex a descoperit brusc ca este dotat cu vreo trei sfinctere suplimentare pe traiectoria esofagului, că tot înghiţea şi parcă nu se mai deschidea stomacul odată...Hapciupy, după ce a liniştit omul, m-a luat de braţ către birou, că doar era the master of malaria şi fără aportul lui sigur plănuiau anofelii vreo răzmeriţă şi biruiau chimioprofilaxicele...şi iar mailuri, şi iar telefoane, şi mai o odă mareţiei companiei, mai un rând în lucrarea mea de master, s-a mai scurs juma de zi...

Cum sună telefonul, cum s-a dus liniştea noastră. Când sună gaşca lui Aiuri, am pus-o...
Cum să îi explici lui, regula de 3 simplă sau să îi largeşti orizontul şi să îl faci să te creadă pe cuvânt că din 70 de oameni cât numără echipajul dumnealui nu poţi vaccina 86...procentul îi dă peste sută la sută, da pentru el, totul trebuie depăşit, ce dracu, suntem conservatori şi vrem să definim perfecţiunea ca fiind sută la sută? În cortexul matematic al lui Aiuri nimic nu este exact şi finit, totul se întinde cât mai departe, trece de Corporate şi se înfige în pântecele Universului.....Io cu Hapciupy, cum auzim de gaşca lu Aiuri, ne uităm unul la altul, ne încurajăm din priviri, şi îngăimăm o scurtă rugăciune “Doamne, lasă deschisă poarta milei tale, şi nu mă încerca peste puterile mele”…

Încerc cu eforturi uriaşe să mă integrez în o ţară pe care am vazut-o pentru prima dată acum 11 luni. Şi înaintez prin desişurile limbii, ca un spargător de gheaţă ce fracturează întinderea criogenizată a Nordului. Scoarţa mea cerebrală latină, îngurgitează cu dificultate agregatele slave de consoane şi vocale. Am tot sperat că după un atac susţinut de 11 luni, timpanul meu se va lăsa îmblânzit de înţelesurile acestei limbi. De data aceasta, însă, miracolul s-a lăsat aşteptat. Şi limba aceasta slavă, s-a interpus ca o ceaţă groasă între mine şi locuitorii acestei ţări.
Suntem puţini români aici. Uneori îmi ia o zi întreagă să găsesc un “mioritic” cu care să pot ieşi la o cafea. De obicei asta se întâmplă în weekenduri. Aici weekendurile sunt mai lungi decât restul săptămânii. Sunt triste, interminabile şi pline de ploaie. Şi tânjirea după compania unei fiinţe umane devine mai puternică. Nu te mai ajută televizorul, nici internetul, nici messengerul...ceva în tine urla după o fiinţă reală. Vrei să îi simţi mirosul, să îi umăreşti incordarea muşchilor faciali, să-i simţi în treacăt catifelarea epidermei, vrei să îi priveşti ochii, acea poarta magică spre Universul interior. Şi dacă vorbeşte şi aceeaşi limbă cu tine, şi poţi jongla cu toate înţelesurile şi subînţelesurile limbii, distorsiona şi inventa cuvinte, carameliza vocalele...o, atunci eşti de-a dreptul fericit.

Depărtarea este locul unde începi să cauţi fericirea în tine. Iniţial te simţi prizonier în un bulgăre de singurătate. Şi apoi, încet, încet, se trezeşte ceva în tine. După luni de hibernare, auzi un glas stins...şi începi să înţelegi că a venit timpul să scoţi capul la suprafaţă. Tu, sărman submarin, scufundat în apele teritoriale ale altei ţări, îndrăzneşti să scrutezi nemărginirea...la suprafaţa apei, apare un periscop timid...şi îndrăzneşti să îţi doreşti să te avânţi altfel în pântecele ţării în care eşti rezident...asta încerc eu ...un altfel de re-început....