Expat life

Am întâlnit-o în faţa unei oglizi. După viteza cu care îşi rujea buzele am înţeles că fiecare minut al vieţii ei era extrem de preţios si trebuia stors cu grijă până la ultima picătură de viaţă. S-a oprit brusc când a observat cum mă holbam la ea, şi parcă a deschis robinetul de apă spărgând geamul hidrantului înfipt în perete pentru a stinge roşeaţa de pe buze şi încendiul din suflet...Da, domne, da...sunt Coporatistă...Corporaţia mă-sii...şi sună ceasul dimineţa la 6 şi Alexandra hop în picioare ca un arc, şi apoi toată ziua aleargă în jurul şefului ca un electron pe orbită...da şefu, aşa e şefu, să dea Dumnezeu să vă înflorească sinapsele şi să ne poleiţi în grafice în excell şi în sliduri de power-point...şi apoi stă Alexandra pe scaun de parcă e lipită cu super glue...şi uite mai trece o zi, şi încă zece şi încă tresute şaizeci şi cinci şi am ajuns să măsor timpu nu în ani, ci în centimetri înălţime câştigaţi de nepoată-mea...păi şi ce crezi că fac io în timpul meu liber, adică atunci când sunt în maşină şi e roşu la semafor? Ce crezi? Ei bine, citesc articole de ştiinţă despre prelungirea artificială a fertilităţii şi despre cum să închiriezi 9 luni un uter indian ca să valorifici ultimul ovul proaspăt decriogenizat...cu prietenii abia dacă mai apuc sa vorbesc pe mes, că de văzut cred că nici nu i-aş mai recunoaşte dacă i-aş vedea. Domne şi ce schele de viaţă frumoasă îmi ridicasem io cu mintea mea inocentă de copil...Uite de exemplu acuma, mă vedeam aşa venind de la serviciu pe la 2-3, descuind uşa, jucându-ma un pic cu pisica –neapărat în scenariu apărea o pisică neagră, pufoasă – aruncând cheile din greşeală în acvariu, apoi glizindu-mă vreo oră de gafă, îmbrăţişând cei doi copii şi căutându-mi din priviri consortul –care tre să fii fost un scriitor de succes, înveselind copiii cu al treilea volum din –Aventurile lui Moto-Moto în ţara numai verde....Şi o casă mică, neapărat cu sute de flori pe terase, având un garaj minuscul ce ar ascunde cele 4 biciclete...şi neapărat restul zilei trebuia savurat din plin pe malul lacului şi noaptea încheiată cu o drumeţie în Calea Lactee...Şi uite acum viaţa mea corporatistă...în loc de pisică, am o broască de pluş (care a devenit flebeţea mea, ce-i drept), şi pe care a trag de mînă să danseze, în cazul fericit în care nu am uitat să îi cumpăr baterie. Acvariul îl am doar ca screen saver pe laptop, copiii bântuie prin Calea Lactee în speranţa că se vor reîncarna în următorii 50 de ani iar de consort...am şi uitat de coasta smulsă din Adam să i se creeze pereche...În schimb am un garaj cât toata casa din vis, care adăposteşte bicicleta...aia cu 3 roţi pe care o aveam la 2 ani, plus un Hunday Tucson cât toate zilele...

S-a oprit puţin, şi-a pus rujul la loc în poşetă şi a scos creionul de ochi. A început să îşi ascundă în un contur negru ochiul drept, apoi a năvălit ca un vultur asupra celui stâng. Se abţinea cu greu să nu izbucnească în lacrimi şi parcă vedeam obrazul alb îndoliat de negrul ce îi încadra ochii albaştri. ..toate zilele sunt copy-paste, a continuat Alexandra...parcă sunt sliduri ale unei prezentări cu un design prestabilit...doar mai pui ceva în o căsuţă de text, mai trasezi o linie...şi ştii ce e cel mai greu? Că vreau să ma opresc şi nu ştiu cum....Şi-a terminat de întunecat privirea, s-a ascuns mai bine sub un strat de pudră, m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei, şi s-a speriat de interacţiunea atât de directă, nemediată de camera web, cu privirea cuiva. A deschis uşa şi a plecat....

Am stat câteva minute apoi m-am repezit la uşă...în spatele ei, era doar un culoar negru, cu un singur bec din care se scurgea o lumină albă irizată...ca un background de început de slide....sau de sfârşit?

Există uneori dimineţi ca aceasta, în care te trezeşti şi auzi glasul păsărelelor. Sau există dimineţi, ca cea de ieri, în care te trezeşti, vrei să lâncezeşti puţin în obsesia ta mentală şi nu o mai găseşti...Îţi întinzi spinarea încovoiată de poziţia de fetus în care ai dormit şi nu ştii dacă să te bucuri sau să te întristezi. Cauţi cu frenezie prin toate şanţurile cerebrale, doar oi găsi un stop de iluzie pe care să o expandezi ca pe un bob de porumb de floricele, te reverşi în piele, doar oi găsi amintirea unei atingeri, faci ochi mari şi absorbi prin pupilele midriatice toata lumina şi toate culorile camerei, apoi îi închizi după ce te-ai umplut de lumină şi culoare şi mergi către altarul lui, vezi îngeri cu aripile rupte tocindu-şi genunchii pe lespezile de piatră ce delimitează calea către tron, şi urli, cu glasul unui muribund:

-Stăpâne al iluziei şi al spaţiilor nesfârşite, picură în sufletul meu otrava dulce a iubirii, strecoară în venele mele anestezicul dădător de amorţeală, şi lasă-mă să merg pe drumul către nefiinţă, adormit şi fericit, îmbrăţişându-mi iluzia şi topindu-mă încet în crepusculul conştiinţei....

Şi el se întoarce...te ţintuieşte cu privirea de jăratec, îi simţi clocotul sângelui, tremurul muşchilor...o, da, are o cutie întreagă de obsesii...special pentru tine...urmăreşte cu ochi de vultur dendridele neuronilor tăi şi apoi se repede să îi prindă cu cârlige, unul câte unul, să îi pună la uscat...îţi creează un circuit sanguin extracorporal, care şuntează inima ta şi trece prin vreo alte patru inimi adiacente, fără a căror bătaie existenţa ta nu se mai justifică...

Uneori, în acel moment auzi în tine un glas stins, care îţi vorbeşte de libertate, de dezmorţire, de trezire...dar tu intuitiv ştii că acestea se ascund sub un pled gros de durere şi eforturi şi, de ce să nu fii sincer cu tine...ţi-e lene....justificându-ţi existenţa cu căutarea liniştii, maschezi un dor de ducă sub cearşaful nopţilor topite în uitare.

Şi îl laşi pe El, stăpânul efemerei iluzii, să îţi împlânte în suflet şi în minte sămânţa unui alt dor.....

Frate, dacă ţi-aş întinde palma şi cu un surâs spânzurat în colţul buzelor, mi-aş rosti numele, crezi că ai înţelege cine sunt? Sau dacă ţi-as da toate cutiile cu scrisori, toate folderele cu fragmente de jurnal, toate schimburile de replici in messenger, skype, msn sau prin site-urile de socializare pe unde am umblat brambura în căutarea –Lui-sau –a mea- crezi că te-ar ajuta mai bine să mă cunoşti? Dacă ţi-aş prezenta prietenii mei filozofi, antropozofi, IT-şti, doctori, avocaţi, preoţi, căutătorii de lumină, sfredelitorii în armuri, blazaţii, învingătorii şi învinşii, pe cei înveliţi în fericire şi pe cei călcaţi în picioare de destin...ai ştii oare în care din ei m-am reflectat şi pe care l-am lăsat să se reflecte în mine? Dacă mi-ai răsuci mâna şi ai pipăi harta destinului din palma mea, ai ştii în câte rascruci am rămas în aşteptare suspinând după busola care să îmi arate drumul cel bun? Dacă ţi-aş vorbi de amintirile care m-au trezit, de gardul de zorele care îmi absorbea dimineţile copilăriei, de munţii de cretă cu care îmi trasam castele, de pisicile crescute cu dragoste, de turmele de iepuri, de Nero- câinele lup ce îmi devenise umbră, de tentativele de a coborî din cameră pe floarea soarelui, de lumina filtrată de pădure şi de ghemotoacele de toporaşi din poieniţe, de vrăbiuţele mutilate de pisici, care se adăpau din lacrimile noastre în timp ce îşi dădeau duhul şi apoi înmormântate cu respect în spatele casei,de nopţile în care citeam cu cartea ascunsă sub pătură la lumina lanternei, de respectul cu care întâmpinam bradul de Crăciun, de fiorii stârniţi de primii fulgi de zăpadă...dacă ţi-aş vorbi la nesfârşit de sfintele amintiri pe care le păstrez în altarul trecutului, ai înţelege de ce vremurile de acum îmi par sterile şi tânjesc după acele clipe sacre?

Am deschis lista de frici...şi imediat şi-au înfipt tentaculele în creierul meu şi am auzit urlete – Ţi-e frică! Ţi-e frică! Şi azi am decis, să le iau în ordine, una câte una, să le cobor de pe eşafodajul mental, să le provoc la duel şi să le trăiesc.

Azi am ales prima frică – motocicletele. Nu ştiu de ce, în creierul meu s-a cuibărit o asociere sumbră între motociclete şi camera de gardă. Îmi pare că toate gonesc direct spre spitalul de urgenţă. Şi azi am decis să văd dacă aşa e. Le-am promis celor doi amici motociclişti, încă de ieri, că voi merge azi cu ei. Doar vremea, ar fi putut perturba planurile noastre. Am scrutat cerul vreo juma de oră de dimineaţa în căutarea unui taifun, sau cel puţin a unui norişor care să ameninţe cerul Rijekei. Dar nimic...aşa că nu am avut ce le replica lor, dar mai ales mie...Şi am plecat...În primul rând am descoperit că nu exista strop de frică...Acul kilometrajului atingând suta de kilometri, nu a pornit vocea interioara care să îmi vorbească despre efemeritate...după câţiva kilometri buni, topiţi sub cauciucurile motocicletei, am descoperit că de fapt îmi place...că acea ancorare adâncă în Acum, că pădurea care se prelingea pe lângă carosabil, munţii care se iveau la orizont, şi maşinile printre care făceam slalom, dar mai ales vocea din minte care se oprise, mă rog, toate astea, mă făceau să mă simt vie, şi să ating puţin cu vârful picioarelor oceanul de Prezenţă din care îmi trăgeam seva...o adevărata meditaţie dinamică...

După doua opriri, amicul italian m-a întrebat dacă sunt amatoare de ceva senzaţii tari, pe care le-aş putea trăi pe motocicleta celuilalt...aşa că am acceptat fără să mă gândesc prea mult...numai că între timp începuse să plouă torenţial...dar tocmai intrasem pe autostradă, adică paradisul bike-erilor, sens unic şi viteză maximă...pe la 120km/h, abia mai puteam privi în faţă, căci aveam şi cască semiintegrală, ceea ce înseamnă că îţi protejează cutia craniană, dar ai onoarea să ai feţişoara complet dezgolită...pe la 130km/h simţeam mici pietricele lovindu-mi faţă, în timp ce amicul motociclist era aproape pe burtă pe motor şi accelera din ce în ce mai tare. Surprinzător, nu îmi era deloc teamă din cauza vitezei, însă mă gândeam că pietricelele, care de fapt s-au dovedit a fi picături de ploaie luate în plină faţă, îmi vor transforma faţa în o tablă de dartz. Într-un final a oprit, spunându-mi mândru că am atins 177km/h...

Am supravieţuit experimentării primei frici, care în acest caz, a fost un simplu concept mental, răsărit din cine ştie ce asociere între evenimentele povestite, văzute sau imaginate...Şi am mai şters o barieră pusă de minte în calea experimentării vieţii ca fiinţă liberă şi fără temeri.

Am început săptămâna cu dreptul...al altuia, nu al meu. Am alergat din staţia de autobuz acasă pentru a-mi recupera identitatea electronică cu care deschideam zilnic porţile companiei, după ce în prealabil am implorat tot Panteonul grecesc să mai pot stoarce puţină apă din ţeava uscată. Ajunsă în birou, mai mult împiedicându-mă, s-a dus şi bruma de entuziasm când urarea mea de bună dimineaţa a fost reflectată tăcut de 3 monitoare. Misiunea care plutea la linia orizontului, în Asia, a fost rapid destrămată de cel de-al doilea cromozom X din genomul meu. Nu vroiau femei...simplu ca bună-ziua...

Ca să zic aşa, doar gripa porcină, ne-a bătut la uşa departamentului să ne trezească. Şi ne-am urnit cu greu. Deşi culmea, suntem departamentul medical. Şi dacă nu năvălea şeful nostru, ridicând nori de praf în urma lui, am fi citind liniştiţi, izoelectrici, fiecare în limba lui, ştirile diferite relatând acelaşi eveniment.
Evident că şeful dorea ca ştirea să fie gata ieri...era sigur că devotamentul faţă de companie, ar fi trebuit să ne transforme în Nostradamuşi moderni, adulmecând epidemiile şi viruşii înainte de a se fi cuibărit în primul porc. S-au pus bazele unei celule de criză înainte de a fi izbucnit criza însăşi, şi un colţ din pagina web a departamentului a fost transformată rapid în altarul gripei porcine.

Vreo trei zile ne-am minunat cu toţii de virulenţa crescută a virusului, care ameninţa cu exterminarea speciei umane. Le-am zis colegilor de gripa spaniolă.
-Oare o fi verişorul gripei spaniole? Că dacă e...nici nu mă mai gândesc la următoarea rotaţie...
După câteva zeci de minute, colegul indian a străpuns liniştea cu o întrebare.
-Voi ştiţi câte victime a făcut gripa spaniolă?
-Vreo 3-4 milioane...i-am răspuns eu.
-Nope. Vreo 20 de milioane...ba poate chiar o sută, părerile sunt împărţite.

S-a lăsat liniştea...am accesat iar site-ul OMS. Cazuri în Mexic, dar acu erau şi în USA şi Canada...când spre seară a apărut primul deces în State, am început să mă gândesc dacă să compun sau nu un sms...un ultim mesaj, care să aducă lumină în ceaţa unui sentiment...mi-am adus aminte de ai mei, de ţară, de sătucul meu de negăsit cu google map, cu câmpiile lui nesfârşite de păpădie, cu bătrânii boţiţi aşteptând în porţi întoarcerea nepoţilor rătăcitori. Gheţurile din polul nord al sufletului meu începeau să se topească...
Colegul indian m-a chemat să îmi arate poze cu satul lui...am crezut iniţial că erau poze de pe National Geographic – vegetaţie luxuriantă delimitând canioane, turme de elefanţi, maimuţe cu priviri neastâmpărate, păduri de cocotieri, sari-uri ce ascundeau în un vortex multicolor trupuri ciocolatii...şi copiii ca nişte mere pârguite, pocnind de vitalitate.
Apoi amicul filipinez, mi-a arătat apele azurii odihnindu-se pe plaje de nisip, în timp ce colegul bulgar căuta poze cu ferestrele de mansardă instalate de curând în proaspătul achiziţionat apartament.

Mi-am îndreptat privirea spre ei...
-Guys...voi ştiţi cam ce simt io în fiecare dimineaţă când vin aici plină de entuziasm şi îmi tăiaţi cu sabia indiferenţei orice urmă de veselie? Ce dracu, mă băieţi, tre sa dea gripa în porci ca să ne aducem aminte că suntem oameni? Doar frica mai poate fi în zilele noastre catalizatorul care să declanşeze în creuzetul sufletelor noastre compasiunea? Doar neantul ne poate reaminti că împărţim cu toţii aceeaşi Prezenţă?
Se uitau la mine în timp ce navigau pe net...OMS ridicase gradul de pandemie la 5, adică un pas până la punctul culminant.
-Miercuri e ultima zi aici a lui Laurian.
-Miercuri poate fi ultima zi aici şi a noastră.

A doua zi, biroul era viu. Şi deşi în mass-media pandemia devora noi şi noi teritorii, noi patru am conchis că situaţia nu era deloc aşa de gravă cum se promova a fi.
-Păi fraţilor, dacă luam definiţia pandemiei – ce înseamnă? Uite că o să caut în dicţionar, să nu ziceţi că am scos asta din burtă. Mda, deci, pandemie – este o epidemie care se întinde pe un teritoriu foarte mare. Şi uite aicea, şi ce e epidemia -extinderea unei boli contagioase într-un timp scurt, prin contaminare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune etc.; molimă. – Din fr. épidémie, lat. Epidemia
-Deci e deja pandemie de luni, după definiţia lor.
-Dacă o luam aşa, zise colegul bulgar, avem anual câteva zeci, ba chiar sute de pandemii.
-Exact. Şi ce e cu gradul asta 5? Păi conform definiţiei, dacă molima cuprinde două state, e gradul 5...dacă mai mult de două e chiar gradul 6.
Ne-am privit cu toţii...era clar gradul 6, conform indicilor OMS de isterizare a populaţiei. Miniştrii europeni ai sănătăţii au săpat deja gropile câtorva mii de viitoare victime ale lui H1N1…din punct de vedere statistic, aceştia erau deja morţi. Deşi în afara celor 20 de decese din Mexic, se anunţase un singur deces în State, sistemul imunitar a 40% din populaţia planetei îşi mobiliza trupele. Tamiflu aştepta doar ordinul de atac, în timp ce mămica lui, distinsa companie farmaceutică producătoare, aştepta să fie fecundată şi să expulzeze noi doze de antiviral. Era situaţia ideală pentru mulţi – mass –media avea cu ce absorbi atenţia ascultătorilor, privitorilor sau cititorilor, unele companii îşi înmulţeau veniturile şi gloata îşi savura drama existenţială.

În jur de 3 mai, parcă- parcă, elita oamenilor de ştiinţă părea să întrezărească posibilitatea unei virulenţe reduse...H1N1 nu era prea dornic de a suge seva mai multor vieţi. OMS declarase 787 de cazuri cu 20 de decese...Pentru a-mi stăvili curiozitatea, am căutat pe net şi alte informaţii legate de ...gripa sezonieră. Şi uite că în arhiva lui CDC (Center for Disease Control and Prevention), între 30 septembrie 2007 şi 17 mai 2008, s-au înregistrat 39827 de cazuri de gripă pe teritoriul Statelor Unite. Şi, interesant, 71% dintre acestea, adică 28263 erau virusuri gripale de tip A, dintre care 2175 erau de tip A (H1). Şi mai interesant este că 407 erau chiar de tipul H1A1.
Pe baza acestor date, în compoziţia vaccinului trivalent acceptat de FDA, a fost deja inclusa tulpina A/Brisbane/59/2007-like (H1N1). Deci sistemul imunitar american nu trebuia să ducă o luptă cu un total necunoscut. H1N1 şi-a trimis oficial avangarda conţinută chiar de vaccinul antigripal. Şi dacă tot vrem statistici, ei bine, atunci în aceeaşi perioadă, luând în considerare numai mortalitatea infantilă, s-au înregistrat 83 de decese la copii şi adolescenţi cu vârste sub 18 ani. Dintre aceştia, 42 aveau vârste cuprinse între 5 şi 17 ani. Deci la urma urmei, nu e deloc atipic pentru virusul gripal să ucidă adolescenţi în plină stare de sănătate....

M-am trezit nu de mult...şi visul de care o să vă povestesc îmi mai ţine încă sufletul în forceps. Se făcea că eram în un magazin cu articole sportive şi privirea mi-a fost atrasă de o pereche de pantaloni de trening. Şi în timp ce cu receptorii tactilii ai mâinii drepte verificam calitatea materialului, vânzătoarea a ţâşnit ca o acvilă, i-a luat de pe umeraş şi i-a întins pe o bucată de hârtie creponată pentru a-i împacheta. Apoi, fără să mă mai întrebe nimic, s-a năpustit spre raftul din faţă, a scotocit printre maldărul de textile şi a luat o bluză de trening şi o vestă cu glugă pentru a-mi definitiva costumul de luptător împotriva caloriilor. Eu încuviinţam tacit. Dar în timpul acesta mă gândeam că nu îmi este totuşi necesar acest trening, şi între timp, prin punga devenită acum transparentă am mai zărit strecurate şi câteva perechi de şosete şi un maiou.
Apoi a trebuit să plătesc. Am privit doar atunci, pentru prima dată preţul şi am văzut că trebuia să plătesc 720 de kuna, adică ceva mai puţin de 100 de euro. Numai că în visul meu nu aveam bani, ci braţele încărcate de buchete multicolore de flori. Şi am început să număr frenetic bobocii...50...70....capetele se aplecau ascultătoare sub palmele mele...şi vânzătoarea m-i le smulgea, unul, după altul şi le arunca fără milă pe un raft din lemn.
Am rămas doar cu vreo câteva fire atât de schiloade şi muribunde, încât vânzătoarei i s-a făcut milă, de ele şi de mine, şi le-a lăsat să îşi evapore ultimele picături de sevă în braţele mele. În timp ce le strângeam la piept, am zărit în raft un buchet minunat, din trandafiri roşii înnecaţi în spuma albă de lisianthus, cu trahelium alb, frunze de aspidistra, phitosporum şi spice. Şi ştiam că acela fusese buchetul meu şi sufletul m-i s-a umplut de durere ştiind că îl lăsasem să se usuce în raftul acelui magazin, pentru un trening care nici măcar nu îmi era necesar. Ochii vânzătoarei ardeau ca jăratecul şi faţa înţepenită în un zâmbet rece mi-a dat de înţeles că tranzacţia fusese deja făcută. Cu lacrimi în ochii, am îndraznit să îmi leg privirea de 3 crini albi, imperiali.
-Te rog, doar crinii...dă-mi înapoi doar crinii...
Şi spre surprinderea mea, s-a lăsat înduplecată şi mi-a întins cei trei crini albi, care îşi răsfrângeau imperiul aromei în nările mele, şi pe care îi strângeam la piept ca pe sfintele moaşte. Am părăsit magazinul cu treningul în braţe, cu trei crini imperiali si câteva flori muribunde... kilometri întregi de pânze de păianjeni îşi dizolvau mătasea, şi înţelegeam cum eu, Iuda timpurilor moderne, îl vindeam pe Cristosul din mine pentru câteva articole de poliester.

Pe drumul spre Cash&Carry, am întâlnit azi, cea mai minunată mâţă croată. Şi înzestrată cu maniere alese, şi în plus, extrem de sociabilă. De fapt este prima mâţă care nu a luat-o la fugă atunci când am încercat să o mângâi. Obişnuită cu mâţele croate, cu tulburări de comportament şi campioane absolute la proba de sărituri garduri şi căţărat în copaci, mai că era să trec pe lângă această felină. Dar frumuseţea ei orbitoare, învăluită în o aură de puf alb, dezlipit de Bura din stufoasa dumneai blană, m-a lăsat fără glas. În plus, era gigantă, cam cât două maidaneze de Bucureşti, aciuiate pe lângă cantina unui şantier. Dar câtă nobleţe!!! Şi cum îşi arcuia frumosul trup alb sub mângăierile mele! Şi cum îşi închidea încet pleoapele, întunecând ochii albaştri. Eram total fascinată de această mîţă. Nici nu am observat când o doamnă a oprit şi a deschis robinetul prin care se scurgea un şuvoi de cuvinte croate. Şi în plus, nici nu ştiam dacă vorbea cu mine sau cu pisica. Am încercat să îmi etalez juma de vocabular croat în dotare, şi care spunea cum că scoarţa mea cerebrală e alergică la impregnarea cu cuvintele acestei naţii. Habar nu am dacă a înţeles sau nu...am făcut un efort suprauman să prind vreo înlanţuire cunoscută de cuvinte...parcă, parcă, ceva suna familiar...da, velika maska, aha, adică ce pisică mare, că o fi fost şi greu să nu observi. Apoi s-a întors către mine, doamna, nu pisica, şi mi-a povestit ceva, care trebuie să fii fost extrem de interesant, judecând după însufleţirea ce o cuprinsese. Dacă s-ar fi întors către pisică, şi i-ar fi povestit ei, gradul de recepţionare al mesajului ar fi fost similar. Şi doamna nu se oprea – cuvintele ei erau ca gloanţele unei mitraliere luată ostatică de Rambo. Nu existau spaţii între cuvinte, nici o fisură în care să strecori o exclamaţie. Şi pisica se descompunea sub mângâierile noastre. Nori întregi de puf pluteau în aer, şi îmi era teamă că voi lăsa pe gard, o gigantă pisică egipteană, complet cheală. Noroc ca Şeherezada mea, şi-a întrerupt şirul poveştilor, a mai mângâiat odată cu putere pisica, şi-a luat sacoşele şi s-a topit în asfalt.

Am avut un coşmar acum câteva nopţi...se făcea că devenisem un computer...un Pentium dual-core processor, ce e drept, dar în esenţă un computer...prin şanţurile mele neuronale, aplatizate şi întinse ca o foaie de plăcintă pe placa de bază, curgeau râuleţe de biţi...totul era doar 0 şi 1...eram doar informaţie şi având posibilitatea de a cugeta, am conchis că exist. Şi în această stare, am decis să trăiesc experienţa numită viaţă.

Şi am decis să pornesc de la emisfera stângă. ..Atâta timp cât telecomanda vieţii mele era acolo, nu era nici o diferenţă faţă de nici un fel de computer...poate din când în când, pentru a creşte viteza de prelucrare a datelor ar mai fi utile nişte defragmentări şi ceva mai mult RAM...emisfera stângă îmi reaminteşte configuraţia, limitele, îmi arată barierele şi obstacolele. Îmi spune că sunt materie, mă racordează la ceasul ce îmi măsoară destrămarea, îmi povesteşte despre viaţă, fără să mă lase să vieţuiesc această experienţă, desface axoni şi mă îndeasă în şanţurile cerebrale, îmi vorbeşte despre limitele simţurilor stabilite de fizicieni...orice încercare de a extinde un simţ dincolo de o limită, ar dizolva în un minut veacuri de cercetări ştiinţifice, ar anihila zeci de teorii...şi nimeni nu vrea asta...nimeni nu vrea un pământ populat de fiinţe libere, de oameni creatori, de indivizi ce îndrăznesc să îşi asume responsabilitatea de a fi scenografii propriei vieţi...nu, se vrea o planetă populată de oameni subjugaţi de frică, de spaimă, de cohorte de sclavi...aşa sunt mai simplu de dominat...zi de zi, mass media înfige un cateter în creier şi îţi spune cât eşti de vulnerabil...oare?

-Păi şi dacă moare? Cum îţi recuperezi banii?
-Nu contează. Banii ţi-i iei înapoi...viu sau mort un elefant costă aproape la fel...dacă moare îţi recuperezi banii din colţii de fildeş. Ştii câte zeităţi hinduse se pot ascunde în fildeşul unui elefant? Trebuie doar să le dezgoleşti, să înlături surplusul de material, şi zeitătea hindusă te lasă să îţi înmoi trupul în lumina sacră pe care o răspândeşte în jur. ....şi apoi mai sunt şi dinţii...şi din aceştia se pot sculpta alte statuete.
Amicul italian sorbea cu înghiţituri mici berea şi îl fixa pe indian cu o privire întrebătoare.
-Şi cum, se ducea aşa duminică de duminică, să îl vadă?
-Elefantul?
-E elefantul...lasă elefantul să molfăie în linişte din vegetaţia Indiei...nu elefantul...amicul tău...cel cu mormântul..
-Da...se ducea duminică de duminică...atunci când colegii locali îşi dădeau întâlnire prin cârciumi, el urca dealul şi punea în vase de apă flori proaspete...nici măcar numele nu îl desluşea pe cruce..atât de vechi şi păraginit era mormântul. A decis să îşi boteze mortul Altfel.
-Cum adică altfel?
-Altfel să îi fie numele. Pentru că alături de Altfel se simţea un pic înglobat în trupul acelei ţări. Îi plăcea să creadă că auzise glasul lui Altfel, strecurat prin sita timpului, cerşindu-i prietenia şi vitalitatea unui buchet de flori. Şi îl aştepta uneori în vis, să îşi lepede mantia ceţoasă, să îi strângă mâna şi să îl lase să îi mângâie obrajii...

Amicul englez visa însă la un Ganesh de fildeş, eventual în mărime naturală. Tot ce nu putea fi scris în formule chimice şi redus la o aglutinare de atomi îl lăsau complet rece. El se închina materiei. Nu credea atâta timp cât nu pipăia şi să baţi weekend de weekend cimitirele ca să proslăveşti o fantomă i se părea pură nebunie. Era ferm convins că prietenul lui Altfel, alerga fără să ştie, către culoarele albe ale celui mai apropiat ospiciu.
Mă gândeam că pentru englez, viaţa de expat e o binecuvântare. Vroia materia şi acestă viaţă îi oferea materie din plin. Putea chiar să îl poleiască în multiple straturi concentrice de materie. Nu aştepta prea multe de la viaţă – vroia să îi intre banii cu exactitate în cont, să îşi fericească papilele gustative cu alcooluri, să aibă în agendă câteva nume de femei, gata oricând să îi satisfacă toate capriciile, să cunoască restaurante cu mâncare gustoasă şi servirea impecabilă, şi să mai doneze din când în când câte un spermatozoid unei sărmane muritoare care ar fi avut proasta inspiraţie de a şi-l imagina cu pirostiile pe cap şi fierbând biberoane. Avea vreo 3 sau 4 copii, nici noi nu ştiam sigur şi poate nici el. Le trimitea jucării de Craciun şi uneori încurca adresele şi jucăriile între ele.Când indianul ne-a spus cum braconierii ucideau elefanţii,cum le turnau acid în cap, care acid le topea carnea ca o pasta şi puteau mai uşor să scoată colţii, i s-au deschis pupilele ca doua găuri negre, gata să aspire tone de fildeş. Dacă nu l-ar fi despărţit juma de planetă, mai că îl şi vedeam cu sticluţe de acid sulfuric, ademenind elefanţii, smulgându-le colţii şi trimiţând în Europa vapoare încărcate cu preţioasa pradă.

-Ar trebui să elaborăm o procedură despre stressul vieţii de expat, mi-a zis în o seară amicul meu indian, tăind cu privirea tapetul de pe pereţii restaurantului şi alunecând în amintiri.
-Şi ce am putea scrie frate? A fost alegerea nostră... Cu bună voie şi nesiliţi de nimeni am ales să ne închinăm Zeului Dolar. Şi am acceptat tacit să ne integrăm în alte culturi, să ne lăsăm absorbiţi, asimilaţi, anabolizaţi.
-Uite, am un amic, zice amicul indian... am lucrat împreună în Nigeria. El e ungur şi a gustat din nectarul vieţii de expat în altă ţară europeană. Problema lui era că avea omul principii. Nu vroia să îşi înece amarul în băuturile locale şi nici să îngurgiteze bucăţele de fericire chimică în braţe primitoare. Omul ăsta vroia să trăiască cinstit. Şi se simţea inutil în acea ţară. Şi ce crezi că a făcut?
Am căscat ochii cât două grote.
-Well, mergea tipul ăsta prin oraş. Şi a văzut un cimitir. A conlindat cimitirul acela ore în şir. Şi a găsit soluţia. Dacă nu putea stabili o legătură cu lumea vie, atunci să facă asta cu lumea moartă. Omul avea nevoie de un ritm. A căutat un mormânt abandonat. Şi după câteva ore a găsit unul în paragină, năpădit de buruieni. Şi a decis sa vină duminică de duminică, să aprindă o lumânare, să planteze o floare, să vopsească gardul ruginit.
-Păi şi l-a ajutat asta?
-Păi el aşa zice. Că uite fiinţa umană vrea sa primească iubire şi afecţiune...dar mai mult de asta îşi doreşte să ofere...şi în acea ţară stranie, doar mormântul acela părăsit acţiona ca o sugativă pentru surplusul de afecţiune care îl sufoca.

Am mai dat gata o bere. Ne-am uitat unii la alţii, patru expaţi în ţară străină. Trei eram europeni şi unul indian. S-a lăsat un moment de liniste si fiecare din noi s-a întors puţin pe meleagurile natale. Eu alergam deja prin câmpul auriu de grâu copt, când amintirile amicului indian au erupt prin pânza de tăcere.
-Tatăl meu are o plantaţie de nucă de cocos şi una de cauciuc.
-Şi elefanţi? Aveţi elefanţi?
-Nu, nu...în India, doar cei foarte bogaţi au elefanţi...costă 200000 de dolari un elefant
Noi am crezut că nu am auzit bine...am întrebat iar, am facut conversia din rupii în dolari, ne-am uitat la bere şi unii la alţii...în final a trebuit să acceptăm că elefantul indian nu se dădea cumpărat cu mai puţin de 200000 de dolari.
-Asta e fraţilor. În Europa dacă vrei să impresionezi, îţi iei un Ferari...în India îţi iei un elefant.