Dilemele Universului cuantic
     media: 0.00 din 0 voturi

30.05.12
20:39
Uneori imi pare ca podeaua realitatii mele este fluida....si ma intreb, de ce nu este asa, si ce forta mentala coaguleaza in materie un univers cuantic. Ma intreb de ce nu ma scufund in podea, printre atomi, si ce matrice energetica tine impreunate toate celulele mele si le impiedica sa umple spatiul, ca si balonasele de sapun. Si mai mult decat atat, de unde vine aceasta constienta de sine, si si mai mult decat atat, aceasta teama constanta de a o pierde si de a ma topi intr-un nestiut de care nu imi mai amintesc. Ma intreb adeseori cine sunt....stiu ca nu sunt gandul, caci de undeva de deasupra lui, sunt constienta de el...stiu ca nu sunt nici emotia, caci, daca nu o inlantui in conotatii si interpretari, strabate lin trupul meu, ca vantul care atinge usor spicele unui lan de grau in mijlocul verii...stiu ca nu sunt trupul meu...o stiu de la un prieten care si-a amputat degetele de la mana dreapta si care mi-a spus: "Mi-am pierdut degetele"..nu a spus nicicand "nu mai sunt intreg", "eu-l meu e ciobit"...nimic de genul acesta. El se simtea la fel de el, ca si anterior accidentului, de parca sufletul era indiferent la dimensiunile trupului...Evident ca am depasit stadiul in care ma identificam cu job-ul, cu casa, cu relatia, familia sau prietenii...am depasit si stadiul in care imi mascam frica de a fi eu - un singur individ, prin imersia in un noi-corporativ, puternic...am depasit clar clipele, in care eu, ma consideram un fragment din un Noi de 30000 de persoane...si atunci...ce este aceasta fiintare, in care nu exista decat o suspendare in present?


Răstignirea Ego-ului
     media: 0.00 din 0 voturi

14.04.12
15:36
Cel puţin o dată pe an, ego-ul nostru suferă o răstignire...E pus pe crucea care leagă Cerul cu Pământul, şi care tangenţial îmbrăţişează toată făptura...E momentul în care, străluminat de o lumină cerească, chiar în nucleul gândurilor se naşte sfios întrebarea : „Şi dacă Eu am greşit? Şi dacă egoul mi-a orbit înţelegerea, m-a făcut să calc în picioare tărâmul sfânt al iubirii faţă de aproapele meu şi să slujesc numai mie?”
Cu zece ani în urmă, eram în o biserică din Constanţa aşteptând preotul să îmi elibereze sufletul de păcatele acumulate...Era o îmbulzeală incredibilă şi cred ca am aşteptat vreo 2 ore...Nedorind să părăsesc biserica fără a-mi reînnoi sufletul, am rămas în grămada miscătoare, gândindu-mă ce îi voi spune lui, solului ceresc, antenei raiului de pe pământ, preotului care să îmi dăruiască liniştea. Cam vreo oră, gândurile îmi fugeau spre masa îmbelşugată de Paşte...apoi, parcă trezindu-mă dintr-un vis, am văzut crucea şi mi-am adus aminte că El venise şi se răstignise pentru a descuia poarta Raiului...iar eu, nici măcar nu mă străduiam să îmi răstignesc Ego-ul, această cuşcă ce perpetuează iluzia separării de întreg...şi brusc, conştienţa mea părea a fi migrat în ceilalţi şi îmi vedeam aievea, derulate pe un ecran mental, toate cele bune şi rele, făptuite cu neştiinţă sau cu ştiinţă...Paiul din ochiul meu, se transforma în bârnă şi bârna din ochii semenilor mei se transforma în pai....Când am ajuns în dreptul preotului, nu ştiam ce să spun, ce păcate să selectez şi câte să comprim în puţinul timp pe care îl aveam pentru mine...am plecat întradevăr eliberată, dar eliberarea s-a produs în mijlocul mulţimii zgomotoase şi copleşitoare prin număr şi prin mişcarea pe care o transmitea. Şi brusc, am văzut în fiecare din ei, nu numai în solul ceresc, oceanul de energie dumnezeiască ce era fracturat de Ego.

Ca şi atunci, acum, dezbrăcându-mă de ego, îndraznesc sa spun tuturor celor pe care i-am intalnit, prieteni, rude, colegi sau celora cu care mi-am intersectat destinul, pentru cateva clipe :

Iartă-mă pentru ce am făcut şi nu am vrut să fac,
Iartă-mă pentru ce nu am făcut şi aş fi vrut să fac.........


Locul in care omul s-a intalnit pe el
     media: 0.00 din 0 voturi

10.04.12
00:19
A pus ibricul pe aragaz si a iesit in balcon. Orasul zgomotos se unduia lasciv la picioarele sale, si cu miscari imbietoare de curtezana il ademenea in toropeala placerii senzoriale. Zgarie norii rasareau de dupa zidurile orasului, asteptand reflectarea soarelui in sticla si otel. Masini de toate marimile, soferi grabiti, pietoni indrazneti aventurandu-se printre puzderia de autovehicule, mirosul de paine venind de la brutaria nemteasca de peste strada, vanzatorii ambulanti cu cosuri cu struguri si hurma, atingerea blanda a soarelui – toate se revarsau in senzori, in valuri de mirosuri, culori, sunete si atingeri.

-Holograma...asta e totul. Un simulator Universal. Ramai aici si pieri ca un fulg de nea ce cade pe asfaltul incalzit de aburii unei guri de canalizare.

Se trezise si Maria si venise in balcon. Apa deja clocotea in ibric. A pus doua lingurite pline de cafea braziliana, a asteptat sa dea in un clocot si a umplut doua cani. Una pentru el, alta pentru Maria.

-Uita-te la strada asta, Maria...spune-mi ce vezi?

Ea s-a aplecat peste balustrada si a privit minute in sir in tacere...

-Iti spun eu Maria, iti spun eu cum este. Este ca o masina de spalat rufe. Este purgatoriul Universului, este locul unde infigi atat de tare in atomi oamenii, ca uita ce sunt...Uita, asta e...Deschid ochii si se lasa bezna in interior. Cu prima clipa constientizata, omul e tot in simturi. Si fara astea, fara toti stimulii astia, ce ar ramane Maria? Stii ce ar ramane? Ar ramane un spatiu in care omul s-ar intalni pe el.


....and He remained on the Cross
     media: 0.00 din 0 voturi

06.04.12
09:16
Would you have the power, when you have a choice, to remain still in your desire to sacrifice for human beings? Would you still love and understand your friend who sold you? Would you remain still when they will come with nails to crucify you? Would you say „Forgive them Father, because they do not know what they are doing?”. Would you die, still loving the humans who killed you?.....I do not know what you would do...but I would have run away only when seeing the first nail...if you believe it or not, at least think a little bit with respect to the One who remained on the Cross!!!


Downshift-ing sau goana dupa nimic
     media: 0.00 din 0 voturi

03.04.12
23:58
Ideea de libertate a început să înmugurească în sufletul meu...în fiecare dimineaţă, în care intru pe uşa Corporaţiei şi badge-uiesc, mă întreb care este logica unei astfel de existenţe. Închişi şi înghesuiţi în birouri, trăind iluzia puterii şi a libertăţii, ne ostoim puterile, zi după zi, imersându-ne existenţa în nucleul Companiei...al unei Companii pentru care suntem de fapt nişte cifre sau o mică parte din coloana unui grafic în excell...Facem ore suplimentare sau ne luăm de la job bagaje mentale, plecând cu multe probleme în creierul obosit şi cu sinapsele încrucişate de la contactul cu o realitate paradoxală...Ne minunăm de frumuseţea unei flori văzută în un power-point pasat de prieteni, nu avem timp să tranformăm un coleg în prieten pentru că şefu îi numără ieşirile la cafea, mirosim odorizantele în loc de pomii proaspăt înfloriţi şi ne mirăm de ce suntem epuizaţi, stând zilnic în un birou întunecos în care soarele străluceşte mai mult în imaginea de pe desktop setată ca background...
Şi totuşi în mijlocul acestei nebunii există o soluţie, pe care mulţi vest europeni,din funcţii cu înaltă responsabilitate, o aplică, in clipa in care au inteles ca totul ii doar desertaciune. Lasă totul baltă, îşi cumpără un petic de pământ la ţară, cultivă legume şi flori, au un job part time cît să supravieţuiască şi încep să trăiască...adică downshift...sau polul opus al constelaţiei succesului...


Dilema Celulei
     media: 0.00 din 0 voturi

01.04.12
22:54
Ce şanse ar avea celula de a înţelege complexitatea organismului din care este parte? Cum şi-ar putea reprezenta un organ, chiar daca ar fi ea însăşi parte din structura lui? Cum şi-ar putea reprezenta un Univers din miliarde şi miliarde de celule, la fel de necuprins şi fascinant ca noaptea învelită în pătura de stele? Ar face oare celula, aceeaşi greşeală ca şi omul, imaginandu-şi organismul din care face parte, Dumnezeul care îi este stăpân, după stricta ei asemănare? Şi pictorii care ar lăsa posterităţii fantezia lor prinsă în cerneluri şi vopsele, ar picta oare, organismul din care fac parte, asemenea unei celule gigante, singura diferenţă fiind doar un „zoom” mărit?

Omul, care este parte dintr-un Întreg omiprezent în toate religiile, ce şanse ar avea să îşi imagineze Întregul? Ce şanse ar avea să vadă, să audă, să simte, să guste şi să pipăie dincolo de realitatea fragmentată şi distorsionată de simţuri? Ce şanse ar avea să înoate în oceanul cuantic de infinite posibilităţi? Ce şanse ar avea să rupă vălul iluziei şi să îşi înnece conştienţa de sine în conştienţă însăşi, murind dar renăscând în eternitate? Ce şanse ar avea să cuprindă Necuprinsul şi să înţeleagă neînţelesul?...


Vraci versus doctor
     media: 0.00 din 0 voturi

30.03.12
00:32
Nu ştiu cum se face, că uneori încurc între ele croata şi rusa. Şi azi, pe când aşteptam doamna de la florărie să îmi pregătească un bucheţel, ne-am dat în vorbă.
-Păi şi ce cauţi pe aici...
Moment în care procesorul a fost comutat automat pe limba rusă şi le-am explicat doamnelor că eu lucrez aici...sunt..vraci
-O doamnă mai în vîrstă, a devenit brusc interesată de discuţie.
-Vraci? Eşti sigură?
-Normal...am fost şi la facultatea de vraci..din Bucureşti...
-Aveţi aşa ceva?
-Păi normal...cum credeţi că tratăm oamenii?
Doamnele erau cu gura căscată...până şi trandafirul meu părea tentat să o ia la goană din buchet..
-Maghia, maghia....zice doamna în vârstă.
-Da, clar îi răspund eu...e magic să poţi salva o viaţă umană.
-Păi aşa? Mă întreabă doamnele...care păreau puţin tentate să deschisă uşa către abisul necunoscutului...
-Păi ce are?
Încep să îmi explice, cum în vremurile de demult, erau mulţi vraci şi prin zonă...dar acum nu mai sunt...moment în care îmi pică fisa...măi să fie, vraci înseamnă doctor în rusă...le spun doamnelor, că din păcate sunt doctor...uff...se liniştesc instant...dar sunt din România...dacă sunt vampir?
Îmi iau buchetul şi plec...mă întorc în timp pentru a vedea doamna în vârstă, care mă condusese până la uşă, murmurând probabil o rugăciune...mă bufneşte râsul şi îî spun în glumă „staţi liniştită doamnă, că nu bîntui florării, doar cimitire”.


Cum l-am cunoscut pe Tatăl Ceresc
     media: 0.00 din 0 voturi

25.03.12
23:33
În fiecare an al copilăriei mele, supravieţuiam la cel puţin două apocalipse. În verile secetoase de august, când ploaia nu se lăsa înduplecată de rugăciunile bunică-mii, sau de incantaţiile fetelor învelite în frunze, dansând pe asfaltul prăfuit din sat, Pământul era pe punctul de a se aprinde.
-Nu ne mai rabdă Dumnezeu păcatele. Şi o să plouă cu foc, să cureţe. Că nu se mai poate. E multă ticăloşie în lume, ne spunea bunică-mea. Rugaţi-vă, ca altfel o sa ardem de vii, ne îndemna pe noi, cei trei copii, înspăimântaţi de această prorocire apocaliptică.
Când erau ploile torenţiale, supravieţuiam altor potenţiale catastrofe. Cum curtea se umplea de apă, văzduhul de tunete şi cerul era tăiat de fulgere, bunică-mea şi maică-mea dădeau fuga dupa coroana de salcie de la Bobotează, sfinţită în biserică şi care era singura noastră apărare împotriva scufundării pământului. Evident, că pentru acelaşi păcate, Dumnezeu se gândise să ne innece în loc să ne ardă. Şi faptul că supravieţuiam de fiecare dată furiei Creatorului împotriva imperfecţiunilor creaţiei, era doar o chestiune de timp.
Acestea au fost primele mele întâlniri cu Dumnezeu. Aşa ni-l prezentase bunică-mea, o făptură atotputernică şi răzbunătoare, atârnând ca sabia lui Damocles deasupra capetelor neputincioase ale păcătoşilor. În verile fierbinţi, îi întrezăream un ochi în spatele norilor şi mă aşteptam să îşi dezlanţuie furia. Ca o reacţie firească la îmbibarea susţinută cu imaginea nemiloasă a Tatălui Ceresc, în mine s-a aprins răzvrătirea.


Mesaj de adio...
     media: 0.00 din 0 voturi

24.03.12
12:38
Extrapolând legea evoluţiei la digi-world în care ne ducem existenţa, înclin să cred ca strănepoţii noştrii vor fi asimilat deja upgradarea anatomică. Din palme vor creşte degete suplimentare, încleştate la mâna dreaptă şi răsfirate la mâna stângă. Astfel vor putea naviga cu viteză sporită pe magistralele de informaţii. Ca nişte ulii se vor năpusti şi vor deschide uşile unei lumi virtuale. Îşi vor da duhul, cu mâinile căutând frenetic tastatura, pentru a posta pe Facebook mesajul de adio, neştiind bine dacă acel crepuscul care le inundă conştienţa este o eroare de conexiune sau chiar, aşa cum au citit pe forumuri, se sfârşeşte viaţa. Care viaţă, îşi vor pune ei întrebarea? Ca să sfârşeşti ceva trebui să o fi început mai întâi. Muribundul, îşi va accesa atunci, blogul, singurul lui prieten sincer, căutând ca un arheolog, urmele de viaţă. Câteva însemnări îi dau iluzia că a trăit. Un gând îi zburleşte parul de spaimă – dacă miliardele de biti de informaţie, bagajul vieţii lui, vor căpăta conştienţă de sine, după ce trupul fizic se va dezintegra, şi va fi o fantomă digitală, orbecăind în Ciberspace? Cum va putea controla acea conştienţă alergând bezmetic prin servere, invadând site-uri, împotmolită într-un amorf ocean de emoţii? Începe să scrie mesajul de adio. Intuiţia, pe care abia acum o descoperă, îi deschide ochii către mesajul mental –System failure...mai are timp doar pentru ultima postare...şi ce păcat că nu mai poate citii comentariile „Mă apropii de Marea trecere...”...se înfiorează ...”Unde am mai auzit oare cuvintele astea?...Nu prea seamănă a informaţie de pe site-urile prin care pierdea nopţile”...”Mă apropii de Marea trecere şi acum la final aş vrea să vă spun că....”..”inima îi ticăie în piept ca mecanismul unui ceas vechi...”Ce chestie...nici nu bănuisem că am o inimă...” ...” aş vrea să vă spun că....” se opreşte...se uită la lista de prieteni...cam 2000...ce chestie, cine sunt oamenii aceştia, care probabil vor da „Like” la mesajul lui de adio ceea ce l-ar umple de nedumerire „adică înseamnă că se bucură ca e un internaut mai puţin sau sunt empatici...empatici? de unde îmi vin oare ideile astea? Ce înseamnă să fii empatic?”...Câteva minute, mai are câteva minute şi se confruntă cu dilema vieţii lui...vrea să îşi ia rămas bun de la un prieten şi constată că nu are nici unul...sfârşeşte o viaţă care nici nu a început...îi vine o idee...da, dacă va fi fantoma cibernetică, atunci îşi va scrie mesajul pentru el...da, pentru el...dacă va mai fii o şansă, să profite de ea..”Aleargă pe câmpuri, Noel, priveşte cerul noaptea, ascultă apa, mergi în drumeţii cu prietenii...iubeşte...bea cafeaua dimineaţa minunându-te de trandafiri...învaţă ce înseamnă prietenia...învaţă să ierţi, să mângâi, sa plângi...lasă lacrimile să se rostogolească pe obraji, lasă rîsul să îţi întindă faţa până la marginile Universului...ascultă-ţi inima cum bate...şi mori fericit că ai înţeles, că ai simţit „....Noel îşi simte inima ca o flacără care a ars ceara unei lumânări, şi abia mai pîlpîie...apasă Enter şi mesajul se scurge în oceanul de biti...îşi simte mîinile flasce...monitorul păleşte..se lasă noapte...o noapte densă ca o smoală care curge prin creierul lui...dar e ceva....de undeva de dincolo, din zorile unui nou început aude un glas stins..”aleargă pe câmpuri, Noel.....”


Corporatista...
     media: 4.71 din 14 voturi

03.02.10
21:44

Am întâlnit-o în faţa unei oglizi. După viteza cu care îşi rujea buzele am înţeles că fiecare minut al vieţii ei era extrem de preţios si trebuia stors cu grijă până la ultima picătură de viaţă. S-a oprit brusc când a observat cum mă holbam la ea, şi parcă a deschis robinetul de apă spărgând geamul hidrantului înfipt în perete pentru a stinge roşeaţa de pe buze şi încendiul din suflet...Da, domne, da...sunt Coporatistă...Corporaţia mă-sii...şi sună ceasul dimineţa la 6 şi Alexandra hop în picioare ca un arc, şi apoi toată ziua aleargă în jurul şefului ca un electron pe orbită...da şefu, aşa e şefu, să dea Dumnezeu să vă înflorească sinapsele şi să ne poleiţi în grafice în excell şi în sliduri de power-point...şi apoi stă Alexandra pe scaun de parcă e lipită cu super glue...şi uite mai trece o zi, şi încă zece şi încă tresute şaizeci şi cinci şi am ajuns să măsor timpu nu în ani, ci în centimetri înălţime câştigaţi de nepoată-mea...păi şi ce crezi că fac io în timpul meu liber, adică atunci când sunt în maşină şi e roşu la semafor? Ce crezi? Ei bine, citesc articole de ştiinţă despre prelungirea artificială a fertilităţii şi despre cum să închiriezi 9 luni un uter indian ca să valorifici ultimul ovul proaspăt decriogenizat...cu prietenii abia dacă mai apuc sa vorbesc pe mes, că de văzut cred că nici nu i-aş mai recunoaşte dacă i-aş vedea. Domne şi ce schele de viaţă frumoasă îmi ridicasem io cu mintea mea inocentă de copil...Uite de exemplu acuma, mă vedeam aşa venind de la serviciu pe la 2-3, descuind uşa, jucându-ma un pic cu pisica –neapărat în scenariu apărea o pisică neagră, pufoasă – aruncând cheile din greşeală în acvariu, apoi glizindu-mă vreo oră de gafă, îmbrăţişând cei doi copii şi căutându-mi din priviri consortul –care tre să fii fost un scriitor de succes, înveselind copiii cu al treilea volum din –Aventurile lui Moto-Moto în ţara numai verde....Şi o casă mică, neapărat cu sute de flori pe terase, având un garaj minuscul ce ar ascunde cele 4 biciclete...şi neapărat restul zilei trebuia savurat din plin pe malul lacului şi noaptea încheiată cu o drumeţie în Calea Lactee...Şi uite acum viaţa mea corporatistă...în loc de pisică, am o broască de pluş (care a devenit flebeţea mea, ce-i drept), şi pe care a trag de mînă să danseze, în cazul fericit în care nu am uitat să îi cumpăr baterie. Acvariul îl am doar ca screen saver pe laptop, copiii bântuie prin Calea Lactee în speranţa că se vor reîncarna în următorii 50 de ani iar de consort...am şi uitat de coasta smulsă din Adam să i se creeze pereche...În schimb am un garaj cât toata casa din vis, care adăposteşte bicicleta...aia cu 3 roţi pe care o aveam la 2 ani, plus un Hunday Tucson cât toate zilele...

S-a oprit puţin, şi-a pus rujul la loc în poşetă şi a scos creionul de ochi. A început să îşi ascundă în un contur negru ochiul drept, apoi a năvălit ca un vultur asupra celui stâng. Se abţinea cu greu să nu izbucnească în lacrimi şi parcă vedeam obrazul alb îndoliat de negrul ce îi încadra ochii albaştri. ..toate zilele sunt copy-paste, a continuat Alexandra...parcă sunt sliduri ale unei prezentări cu un design prestabilit...doar mai pui ceva în o căsuţă de text, mai trasezi o linie...şi ştii ce e cel mai greu? Că vreau să ma opresc şi nu ştiu cum....Şi-a terminat de întunecat privirea, s-a ascuns mai bine sub un strat de pudră, m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei, şi s-a speriat de interacţiunea atât de directă, nemediată de camera web, cu privirea cuiva. A deschis uşa şi a plecat....

Am stat câteva minute apoi m-am repezit la uşă...în spatele ei, era doar un culoar negru, cu un singur bec din care se scurgea o lumină albă irizată...ca un background de început de slide....sau de sfârşit?







Termeni si Conditii de Utilizare